Alexander Langer Alexander Langer bibliografie - recensioni Tentativo decalogo - traduzioni

Scritti di Alex Langer Racconti, ricordi e dediche bibliografie - recensioni
2005-decennale-Testimonianze 2010 - convegno Cenci Tentativo decalogo - traduzioni
Tentativo di decalogo - riflessioni Recensioni opere 2019 - Pongiluppi-minimapersonalia
Tesi e ricerche Riviste Video - Audio
alexander langer (22) Cassar-Simma: Abbi cura - Trag Sorge - Take Care (11)

Alexander Langer şi arta convieţuirii

24.8.2013, rumeno

Alexander Langer şi arta convieţuirii

Introducere

Adeseori sunt întrebat despre experienţele şi învăţămintele pe care le-am tras din combinaţia între experienţa mea în comunicare, conflict şi convieţuire interculturală în Tirolul de Sud (un angajament care mi-a semnat şi într-o anumită măsură mi-a umplut tot cursul vieţii) şi cea mai recentă experienţă la Parlamentul european sau, în general, în mişcările europene pentru pace şi solidaritate.

Astfel, mi-a venit ideea de a încerca să redactez o reflecţie asupra convieţuirii pe care am prezentat-o, discutat-o şi perfecţionat-o în mai multe ocazii.

Îmi dau seama că exprimarea concentrată într-un text scurt – în plus abstract, adică care nu se referă la o singură situaţie – a unei multitudini de consideraţii asupra situaţiilor de contact şi conflict interetnic (sau intercultural, interconfesional, inter-rasial etc.) poate risca să fie prea generală. Dar sunt, de asemenea, convins că a venit deja timpul când nu trebuie să ne mai preocupe doar şi atât de mult definiţia „drepturilor etnice” (sau naţionale, confesionale etc.) ci cercetarea criteriilor pentru construirea unor reguli de convieţuire pluri-culturală care, bineînţeles, nu vor putea fi concepute ca o totalitate de norme legale, ci mai ales de valori şi practici de toleranţă, cunoaştere şi frecventare reciprocă.

Sper ca aceste zece modeste puncte ale mele pot să furnizeze stimuli şi elemente în această direcţie.

 

 

 

 

Alexander Langer şi arta convieţuirii

1. Coexistenţa multietnică va fi o normă, nu o excepţie; alternativa este între exclusivism etnic şi convieţuire.

Situaţii de coexistenţă a comunităţilor care vorbesc diferite limbi, de diferite culturi, religii, etnii, pe acelaşi teritoriu vor fi din ce în ce mai frecvente, mai ales în mediul urban. Aceasta, de altfel, nu este o noutate. Şi în oraşele antice şi medievale existau cartiere africane, greceşti, armene, evreieşti, poloneze, nemţeşti, spaniole...

Convieţuirea multietnică, multiculturală, pluri-religioasă, multilingvistică, multinaţională … aparţine, deci, şi va aparţine întotdeauna, normalităţii, nu excepţiei. Asta nu înseamnă, însă, că este uşoară sau scontată, dimpotrivă. Diversitatea, necunoscutul, natura diferită complică viaţa, poate naşte temeri, poate deveni obiectul neîncrederii şi a urii, poate suscita competitivitate până la extrema „mors tua, vita mea” (moartea ta este viaţa mea). Aceeaşi experienţă a celui care prin căsătorie se mută dintr-o vale în alta a aceleiaşi regiuni şi trebuie, deci, să se adapteze şi să ceară la rândul său respect şi adaptare, demonstrează acest lucru. Migraţiile din ce în ce mai masive şi mobilitatea pe care viaţa modernă o comportă fac inevitabil mai mare rata de intersectare interetnică şi interculturală, în toate părţile lumii. Pentru prima dată în istorie se poate alege – poate – în mod conştient confruntarea şi rezolvarea în mod pacifist a deplasărilor atât de numeroase de persoane, comunităţi, popoare, chiar dacă la originea lor stă de obicei violenţa (sărăcia, exploatarea, degradarea mediului, războiul, persecuţiile …). Nu sunt suficiente retorica şi voluntariatul declarat: dacă se doreşte într-adevăr construcţia coexistenţei între cei diferiţi pe acelaşi teritoriu, trebuie dezvoltată o artă complexă a convieţuirii. Pe de altă parte devine din ce în ce mai clar faptul că abordările care se bazează pe afirmarea drepturilor etnice sau asemănătoare – de exemplu naţionale, confesionale, tribale, „rasiale” – prin intermediul obiectivelor cum ar fi statul etnic, secesiunea etnică, epurarea etnică, omogenizarea naţională etc., duc la conflicte şi războaie de dimensiuni neprevăzute. Alternativa între exclusivismul etnic (oricum motivat, şi prin autoapărare) şi convieţuirea multietnică constituie adevărata chestiune-cheie în problematica etnică de astăzi. Fie că este vorba despre etnii oprimate sau minoritare, care au imigrat mai recent sau mai de mult, de minorităţi religioase, de deşteptări etnice sau de conflicte interetnice, interconfesionale, interculturale. Convieţuirea multietnică ar trebui percepută sau văzută ca o modalitate de îmbogăţire sau ca o oportunitate în plus, decât ca o condamnare: nu ajută predicile împotriva rasismului, intoleranţei şi xenofobiei, ci experienţe şi proiecte pozitive şi o cultură a convieţuirii.

 

2. Identitate şi convieţuire: nu pot exista una fără cealaltă; nici incluziune nici excludere forţată

„Cu cât ne vom separa mai clar, cu atât ne vom înţelege mai bine”: există astăzi o tendinţă puternică de a înfrunta problemele coexistenţei multietnice prin intermediul unor separări mai nete.

Nu sunt aprobate la scară largă aceste „melting pots”, creuzetele sunt persecutate în mod declarat ca obiective (de exemplu în Statele Unite), şi nu contează revoltele împotriva asimilărilor mai mult sau mai puţin forţate. În acelaşi timp se întâlnesc prin similitudine, împotriva marginalizării şi discriminării etnice, pentru aceeaşi demnitate.

Nu au dat un bun exemplu de sine nici politicile de incluziune forţată (asimilarea, interdicţiile de limbă şi religie etc), nici de excludere forţată (marginalizarea, includerea în ghetouri, expulzarea, exterminarea …). Este necesară permiterea unei game mai vaste pentru alegeri individuale şi colective, acceptând şi oferind momente de „intimitate” etnică pe de o parte, şi de demnitate similară şi participare, pe de altă parte, acestea trebuie să se integreze una pe alta. Acest lucru necesită, bineînţeles, ca nu doar regulile publice şi ordonanţele, dar mai ales comunităţile interesate să se orienteze către această opţiune de convieţuire.

 

3. Cunoaşteţi-vă, vorbiţi-vă, informaţi-vă, interacţionaţi: „cu cât avem mai mult de a face unii cu ceilalţi, cu atât ne vom înţelege mai bine”

Convieţuirea oferă şi necesită multe posibilităţi de cunoaştere reciprocă. Pentru a vă putea deschide cu aceeaşi demnitate şi fără marginalizare, trebuie dezvoltat la maximum nivelul de cunoaştere reciprocă. „Cu cât avem mai mult de a face unii cu ceilalţi, cu atât ne vom înţelege mai bine”, ar putea fi contrapropunerea pentru sloganul separatist menţionat mai sus. Învăţarea limbii, istoriei, culturii, obiceiurilor, prejudecăţilor şi stereotipurilor, a temerilor diferitelor comunităţi care convieţuiesc este un pas esenţial în raportul interetnic. Un rol important poate fi jucat de sursele comune de informare (ziare, transmisii radio etc. interculturale, multilingvistice etc.), ocaziile de învăţare sau de distracţie comune, frecventările reciproce, cel puţin cele ocazionale, posibilitatea de a împărtăşi – măcar în mod excepţional – a evenimentelor „interne” ale unei comunităţi diferite de cea de apartenenţă (sărbători, ritualuri, etc.), chiar şi simplele invitaţii la prânz sau la cină. Cărţile comune de istorie, celebrările comune a evenimentelor publice, poate chiar şi momentele de rugăciune sau de meditaţie comună pot ajuta mult în evitarea riscului ca viziunile etno-centristice să se consolideze până la a deveni evidente şi prevăzute.

 

 

4. Etnic, poate da, dar nu într-o singură dimensiune: teritoriu, gen, poziţie socială, timp liber şi atâtea alte denumiri comune

Are propria legitimitate, şi uneori poate şi motivele sale bune, organizarea etnică a comunităţii, a diferitelor comunităţi: cu condiţia să fie ales în mod liber şi să nu devină la rândul său integralist şi totalitar. Ar trebui, deci, să acceptăm partidele etnice, asociaţiile etnice, cluburile etnice, adeseori şi şcolile şi bisericile etnice. Dar este evident că, dacă se doreşte favorizarea convieţuirii mai mult decât (auto)izolarea etnică, ar trebui valorificate toate celelalte dimensiuni ale vieţii personale şi comunitare care nu sunt în primul rând cu caracter etnic. În primul rând teritoriul comun şi îngrijirea lui, dar şi obiective şi interese profesionale, sociale, de vârstă … şi în special de gen; femeile pot descoperi şi trăi mai bine obiectivele şi sensibilităţile comune. Trebuie să evităm ca o persoană să-şi petreacă întreaga viaţă şi toate momentele zilei în interiorul unor structuri şi dimensiuni etnice, şi să îi oferim şi alte oportunităţi care să fie pe bază interetnică. Este esenţial ca persoanele să se poată întâlni să vorbească şi să se valorifice nu doar prin „reprezentanţele diplomatice” ale propriei etnii, ci direct: deci este destul de relevant ca fiecare persoană să poată să se bucure de drepturi umane individuale, alături de necesarele drepturi colective, dintre care unele pot avea şi conotaţie etnică (utilizarea limbii, menţinerea tradiţiilor etc.); nu trebuie să profităm de toate drepturile colective sau acestea să fie canalizate pe linie etnică (de ex. drepturile sociale – casa, ocupaţia, asistenţa, sănătatea – sau cele de mediu).

 

 

 

5. Definiţi şi delimitaţi în cel mai puţin rigid mod apartenenţa, dar nu excludeţi apartenenţa şi interferenţele multiple.

În mod normal apartenenţa etnică nu necesită o definiţie sau delimitare specială: este fructul istoriei, tradiţiei, educaţiei, obiceiurilor, înainte de a fi opţiune, voinţă, alegere precisă. Cu cât devine mai rigidă şi artificială definiţia apartenenţei delimitării contra celorlalţi, cu atât este mai periculos sădită aplecarea către conflict. Emfaza disciplinei sau chiar a impunerii etnice în utilizarea limbii, în practica religioasă, în modul de a se îmbrăca (până la uniforma impusă), în comportamentele cotidiene, în definirea legală a apartenenţei (înregistrări, note pe documente, etc) poartă în sine un impuls nesănătos de a se socoti, la proba de forţă, la contribuţia de bună voie la binele comun, la ridicarea de baricade şi frontiere fizice, la cererea unui teritoriu întreg doar pentru acea etnie.

Permiterea şi favorizarea unei noţiuni practice mai flexibile şi mai puţin exclusivă a apartenenţei, şi permiterea unei anumite osmoze între comunităţi diferite şi o trimitere pluralistă din partea unor subiecţi „de graniţă” favorizează existenţa unor „zone gri”, cu definire slabă şi disciplină etnică şi deci cu un schimb mai liber, de inter-comunicare, de interacţiune.

Evitarea oricărei forme legale pentru „etichetarea” persoanelor din punct de vedere etnic (sau confesional etc.) face parte din măsurile necesare pentru prevenirea conflictului, a xenofobiei, a rasismului.

Autodeterminarea subiecţilor şi a comunităţilor nu trebuie să plece de la definiţia propriilor frontiere şi a interdicţiilor de acces, ci mai degrabă de la definiţia pozitivă a propriilor valori şi obiective, şi nu trebuie să ajungă la exclusivism şi la separatism. Trebuie să fie posibilă o loialitate deschisă mai multor comunităţi, neexclusivistă, în care să se recunoască mai ales fiii imigranţilor, fii din „familiile mixte”, persoanele de formaţie pluralistă şi cosmopolită.

 

6. Recunoaşteţi şi faceţi vizibilă dimensiunea multietnică: drepturile, semnele publice, gesturile cotidiene, dreptul de a se simţi de-al casei.

Coexistenţa etniilor, a limbilor, culturilor, religiilor şi tradiţiilor diferite pe acelaşi teritoriu, în acelaşi oraş, trebuie să fie recunoscută şi vizibilă. Cei care aparţin diverselor comunităţi convieţuitoare trebuie să simtă că sunt „ai casei”, că au cetăţenia, că sunt acceptaţi şi că au rădăcini (sau că pot să prindă rădăcini). Bilingvismul (multilingvismul), starea de funcţionare a instituţiilor religioase, culturale, lingvistice diferite, existenţa structurilor şi ocaziilor specifice de chemare şi valorificare a fiecărei etnii prezente sunt elemente importante pentru o cultură a convieţuirii. Cu cât se va organiza coexistenţa limbilor, culturilor, religiilor, semnelor caracteristice, cu atât se vor diminua disputele asupra apartenenţei locurilor şi a teritoriului a unei sau altei etnii: trebuie ca orice formă de exclusivism sau integralism etnic să fie dizolvată în coexistenţa naturală a semnelor, sunetelor şi instituţiilor multiforme. (Franjo Komarica, episcop de Banja Luka, oraş multietnic majoritar sârb în Croaţia, astăzi destul de disputat între sârbi şi croaţi, spune în mod simplu: „o câmpie cu multe flori diferite este mai frumoasă decât o câmpie unde creşte o singură specie de flori”. Cu multă muncă Europa a învăţat să accepte prezenţa mai multor confesiuni care pot coexista pe acelaşi teritoriu şi să nu arate cu degetul pentru dominare asupra tuturor sau să elimine cu totul argumentul: acum trebuie ca acest proces să aibă loc explicit în legătură cu realitatea multietnică; coexistenţa între etnii diferite în acelaşi spaţiu, cu drepturi individuale şi colective potrivite pentru asigurarea egalităţii în privinţa demnităţii şi liberă pentru toţi, trebuie să devină regula, nu excepţia.

 

7. Drepturile şi garanţiile sunt esenţiale dar nu suficiente; normele etnocentriste favorizează comportamente etnocentriste.

Să nu credeţi că identitatea etnică şi convieţuirea interetnică pot fi asigurate în primul rând de legi, structuri şi tribunale, dacă nu sunt eradicate în rândul oamenilor şi nu îşi găsesc fundamentul într-un consens social larg; nu trebuie subevaluată nici importanţa unui cadru normativ clar şi asigurator care să garanteze tuturor dreptul la propria identitate (prin intermediul drepturilor lingvistice, culturale, şcolare, mijloacelor de informare etc.) la egalitate în privinţa demnităţii (prin garanţii de participare deplină, împotriva oricărui tip de discriminare), la autoguvernarea necesară, fără tentaţii anexioniste în favoarea oricăreia dintre comunităţile locale (totul, fără discriminare etnică) pentru a-şi lua destinul în propriile mâini şi obligaţiile pentru cooperarea interetnică, astfel încât să dezvolte o conştiinţă teritorială (şi „Heimat”) comună: acest fapt va putea contribui la descurajarea tentativelor de a rezolva tensiunile şi conflictele cu forţări ale „statusului” teritorial (anexări, schimbări de graniţe etc.).

Nu trebuie să uităm că legile şi structurile puternic etnocentrice (bazate pe continua emfază a apartenenţei etnice, pe neta separare etnică etc.) sfârşesc, inevitabil, prin asprirea conflictelor şi tensiunilor şi la generarea sau întărirea atitudinilor etnocentrice, în timp ce – din contră – legile şi structurile favorabile cooperării interetnice pot încuraja şi întări alegerile unei bune convieţuiri.

 

8. Despre importanţa mediatorilor, constructorilor de punţi, celor care ridică ziduri, exploratorilor de frontiere. Este nevoie de „trădători ai solidităţii etnice”, dar nu „dezertori”.

În orice situaţie de coexistenţă interetnică se sconteaza, în principiu, pe lipsa de cunoaştere reciprocă, de raporturi, de familiaritate. O importanţă extrem de pozitivă pot avea persoane, grupuri, instituţii care să se poziţioneze în mod conştient la graniţa între comunităţile convieţuitoare şi să cultive în toate modurile posibile cunoaşterea, dialogul, cooperarea. Promovarea de evenimente comune şi ocazii de întâlnire şi acţiune comună nu ia naştere din neant, ci necesită acţiuni tenace şi delicate de sensibilizare, de mediere şi de familiarizare, care se dezvoltă cu grijă şi credibilitate. Lângă identitatea şi graniţele mai mult sau mai puţin clare ale diferitelor agregate etnice şi de o relevanţă fundamentală pe care unii, în societăţi similare trebuie să ne dedicăm explorării şi depăşirii graniţelor: activităţi care poate în situaţii de tensiune şi de conflict seamănă cu contrabanda, dar sunt decisive pentru înmuierea rigidităţii în privinţa frontierelor, favorizează interacţiunea.

Exploziile de naţionalism, şovinism, rasism, fanatism religios etc. sunt printre factorii cei mai puternici de izbucniri în convieţuirea civila care se cunosc (mai puternici decât tensiunile sociale, ecologice sau economice) şi implică practic toate dimensiunile vieţii colective: cultura, economia, viaţa cotidiană, prejudecăţile, obiceiurile, pe lângă politică sau religie. Deci, este nevoie de o mare capacitate de a înfrunta şi dizolva conflictele etnice. Pentru asta este necesar ca în fiecare comunitate etnică să se valorifice persoanele şi forţele capabile de autocritică, asupra propriei comunităţi: adevăraţi „trădători ai spiritului etnic compact”, care însă, nu trebuie să se transforme niciodată în dezertori, dacă doresc să-şi menţină rădăcinile şi să rămână credibili. Chiar în cazuri de conflict este esenţial să relativizezi şi să diminuezi impulsurile care conduc diferite comunităţi etnice spre căutarea sprijinului extern (puteri tutelare, intervenţii externe etc.) şi să valorifice elementele comune de legătură cu teritoriul.

 

9. O condiţie vitală: suprimarea oricărei violenţe

În coexistenţa interetnică este dificil să nu existe tensiuni, competiţii, conflicte: totuşi conflictele de origine etnică, religioasă, naţională, rasială etc. au o putere enormă de implicare şi de mobilizare şi pun în discuţie atâtea elemente de emoţie colectivă încât sunt destul de dificil de guvernat şi de ghidat către soluţii raţionale, dacă ne scapă din mână.

Din acest motiv există o necesitate care devine imperativă asupra tuturor celorlalte: suprimarea oricărei forme de violenţă, reacţionarea cu maximă decizie ori de câte ori apare un germen de violenţă etnică, care – dacă este tolerată – riscă să de-a naştere unor spirale într-adevăr devastatoare şi incontrolabile. Şi în acest caz, nu sunt suficiente legile sau poliţele, ci trebuie să existe o repulsie socială şi morală decisivă, cu rădăcini puternice: un convins şi convingător NU impotriva violenţei.

 

10. Planurile pioniere ale culturii convieţuirii: grupuri mixte interetnice

O valoare inestimabilă pot avea, în situaţii de tensiune, conflict sau în simpla coexistenţă interetnică, grupurile mixte (oricât de mici ar fi acestea). Ele pot experimenta pe propria piele, ca într-un curajos laborator pionier, problemele, dificultăţile şi oportunităţile convieţuirii interetnice. Grupurile interetnice pot avea valoarea lor şi se pot desfăşura în cele mai diferite domenii: de la religie la politică, de la sport la socializarea în timpul liber, de la sindicalism la angajament cultural. Acesta ar fi, în orice caz terenul cel mai avansat de experimentare a convieţuirii şi de aceea merită tot sprijinul din partea celor care poartă în inimă arta şi cultura convieţuirii ca unică alternativă realistă la renaşterea unei barbarii etnocentriste generalizate.

 

 

Alexander Langer

Născut la Sterzig/Vipiteno în Alto Adige/Südtirol la data de 22.2.1946. Jurnalist, traducător, profesor, colaborează de foarte tânăr cu reviste, asociaţii, iniţiative civice. Din anul 1978 a fost ales timp de trei legislaturi în Consiliul provinciei Bolzano.

În anii’80 se află printre promotorii mişcării politice Verdi în Italia şi Europa, care vede ca forţă inovativă şi transversală grupărilor tradiţionale

Ales deputat al Parlamentului european în 1989, devine preşedintele nou constituitului Grup Verde. Se implică în mod deosebit în politica externă de pace, pentru relaţii mai corecte Nord – Sud şi Est - Vest, pentru conversia ecologică a societăţii, economiei şi a stilurilor de viaţă. Îndeplineşte călătorii şi misiuni oficiale în Israel, Brazilia, Rusia şi Argentina, Albania şi Egipt, România şi Bulgaria.

După căderea zidului Berlinului creşte încetul cu încetul angajamentul de a căuta să contrasteze demonul creşterii naţionalismului. Susţine forţe de conciliere în teritoriile din fosta Iugoslavie. Cu „Forumul Verona” oferă o oportunitate de dialog sutelor de militanţi pentru convieţuire care se reunesc la Verona, Strasbourg, Viena, Bruxelles, Paris, Tuzla, Skopie şi Zagreb.

La 26 iunie 1995 se îndreaptă spre Cannes, împreună cu alţi parlamentari europeni, pentru a duce şefilor de stat şi de guverne un apel dramatic: „Europa moare şi renaşte la Sarajevo”.

În 1981 şi 1991 Alexander Langer refuză să adere la recensământul nominal care întăreşte politica de divizare etnică în zona sa, sub acest pretext, în mai ’95, fiindu-i refuzată, fără prea mare scandal, candidatura la primăria din Bolzano.La 3 iulie 1995, la vârsta de 49 de ani, decide să-şi ia viaţa.Se odihneşte în micul cimitir din Telves/Telfes (BZ), lângă părinţii săi.

(traduzione EUGENIA POPA)

pro dialog